Ai o inimă plină de
cicatrici
Ce bate cu jumătate
de măsură.
Jarul ţâşneşte din
oase, ca un vulcan
Ce erupe la fiecare petală de trandafir
Mânjită de plăcerile
lutului nestatornic,
Şi-ţi pătrunde în echilibrul nervos,
Rostogolindu-i cursul firesc şi păşind în contrasens.
Privirea ta de orb visător e ca o păpădie:
Se afundă-n tristeţi şi regrete gravate pe o piatră din marmură,
Dar fericirea-i închipuit-o pe nisipul moale.
Un pion într-o lume de muritori,
Un cerc într-o lume de pătrate.
Biserica din inimă e
o piatră,
Iar Dumnezeul tău a murit, s-a dus
Aşa cum fumul de ţigară îţi gâdilă bronhiile
Şi la a doua răsuflare, trecutul devine contingent.
Soarele îl ţii în palmele de gheaţă,
Iar norii scaldă trupul înmărmurit
Cu o pânză de păianjen ce arde pământul sărac din tine.
Ai negocia orice să poţi scoate tot ce trecutul a adunat
Să arunci papirul istoriei tale
Şi, cu un zâmbet fals,
Îţi pansezi sufletul.
Numai trecerea în nefiinţă
Ar spăla viaţa împânzită de faptele putrezite în sângele negru, de
odinioară al romanului.
Închizi ochii şi te
laşi mâncat de viermele vieţii.
De ce , tu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu