vice-versa

si radea infundat...nu s-a mai simtit niciodata asa de fericit, il vedeam cum i se umfla vena de langa ochi de atata sange pompat. buzele-i erau uscate si crapate de puteai sa-ti zgarii palma mainii. se ridica usor din fotoliu si se apropie de victima asezata pe podea, o impinse cu piciorul si-i spuse: "Unde nu e cap, vai de picioare!". femeia, a carei frumusete se imbina foarte bine cu muzica lui Mozart, isi ridica trupul agale spre el si  i se aseza in poala. cu un simplu gest, isi dadu jos rochia ce-i cursa pe picioare excitandu-i pielea, si parul il lasa sa-i mangaie umerii. isi puse mana pe spatele lui incordat si-i  musca urechea cu o nervozitate pasionala, dusa la extrem. el isi dadu ochii peste cap de placere si cu o rapiditate fantastica intra in capcana erotica pusa la cale de ea. era al ei acum, reversul medaliei. isi devorase victima cu un devotament magnific. il aseza pe podea si-l impinse cu piciorul "Unde nu-i femeie, vai de barbat!"

doar El

si o iubea...o iubea pana la refuz si inapoi. o iubea ca  si cand fiecare secunda ce urma ar fi  fost ultima. in ea isi vedea trecutul, prezentul si viitorul. cu ea s-ar fi dus pana in viata de apoi, i-ar fi cumparat nemurirea si i-ar fi dat-o cadou de ziua ei. mainile lor se impreunara intr-un sarut fierbinte de matase, pupilele lor isi trimiteau scantei in apusul unei dimineti de vara. ea isi intoarse privirea spre perete cautandu-i umbra in creieru-i confuz...parul ii stralucea stingher ca o lumanare aprinsa, pe buzele ei inca se mai oglindea sarutul acela plin de pasii dorintei. uneori plangea, doar ca sa-si verse nervii, dar El stia cum sa-i domoleasca focul ce-i mistuia venele... doar El stia cum sa-i opreasca tipetele ce-i razbateau mintea...doar El stia s-o izbeasca de peretii sufletului Lui, fara vreun semn de remuscare, in cearceafurile martore la o dragoste nebuna...doar El!

Dorință

 

Mă doare bucata de măr.

Îmi strânge sufletu-mi pierdut

În cleștele șarpelui veșnic.

Raze amare de soare, de floare, de mare,

Aruncă petale pe creștetu-mi sec.

Mă-drept către Tine cu iubirea

                        tocată si moartă

Dându-mi învierea între copacii înfloriți,

Amare, pierdute și dulci îmi sunt

                        gândirile toate.

Întind degetul rupt spre Adam

Sau spre Eva…

Vreau să simt și eu gustul

Din spatele sabiei de foc măcar o clipă

Pentru a avea loc

                        Să fiu veșnică!

Universul feminin

Statea si-i privea buzele perfect conturate a caror roseata aducea cu savoarea unui mar tomnatic. Ii respira fiecare fir de par si-l rasucea in degetele-i groase ca si cum ar fi soptit, cu glas tare, esti a mea ! Creierul ii juca feste la orele imbatatatoare are diminetii dejucand un plan malefic cu cea cu care impartea patul…Adora sa o stranga in brate  si sa-i mutileze la nesfarsit dorinta de iubire.Ochiul lui o imbracau cu privirea cand deodata un zambet fals ii cuprinde expresia fetei.Da ! S-a trezit ! Ea se ridica  si-si plimba trupul agale ca o leoaica tanara care si-a devorat prada la pamant cu doar un gest si o privire. El isi deschise gura uscata de dorinta si se napusti asupra ei cu o repeziciune  debordanta dar lanturile care-i infasurau mainile mintii sangerande il oprira brusc. Oare sa fie adevarat ? Da !  Femeia aceea ii furase inima, a carei tipat se putea auzi de la ore departare. Simti ca celulele-i sapa galerii zugravind pe peretii surzi si goi cuvinte precum…TE IUBESC. Norii incepura sa curga peste el izvoare de neliniste iar soarele ii transpira palmele incrucisate ; strafundul sufletului se transforma intr-o cascada de apa fierbinte ce-l arde aca o torta deschisa. Isi tranti trupul vid pe covor ca o trena a unei mirese si-si trecut mana peste fruntea privirii : am existat, exist si voi exista numai pentru ea !  

Plăcere putrezită

Ai o inimă plină de cicatrici

Ce bate cu jumătate de măsură.

Jarul ţâşneşte din oase, ca un vulcan

Ce erupe la fiecare petală de trandafir

Mânjită de plăcerile lutului nestatornic,

Şi-ţi pătrunde în echilibrul nervos,

Rostogolindu-i cursul firesc şi păşind în contrasens.

Privirea ta de orb visător e ca o păpădie:

Se afundă-n tristeţi şi regrete gravate pe o piatră din marmură,

Dar fericirea-i închipuit-o pe nisipul moale.

Un pion într-o lume de muritori,

Un cerc într-o lume de pătrate.

Biserica din inimă e o piatră,

Iar Dumnezeul tău a murit, s-a dus

Aşa cum fumul de ţigară îţi gâdilă bronhiile

Şi la a doua răsuflare, trecutul devine contingent.

Soarele îl ţii în palmele de gheaţă,

Iar norii scaldă trupul înmărmurit

Cu o pânză de păianjen ce arde pământul sărac din tine.

Ai negocia orice să poţi scoate tot ce trecutul a adunat

Să arunci papirul istoriei tale

Şi, cu un zâmbet fals,

Îţi pansezi sufletul.

Numai trecerea în nefiinţă

Ar spăla viaţa împânzită de faptele putrezite în sângele negru, de odinioară al romanului.

Închizi ochii şi te laşi mâncat de viermele vieţii.

De ce , tu?

Iubire, sau poate mai mult…

Îmi reazem fruntea de bolta cerescă

Şi-nerc să te zăresc.

Dar tu faţa ţi-ai întors, şi stai pitit,

Ascuns, joci v-aţi ascunselea cu inima mea,

Iar sângele îmi fredonează note minore si majore

Din Mozart şi Chopin.

Mi-ai pus stăpânire pe timp, muză scumpă,

Îmi agiţi echilibrul intern

Şi cu o singură privire reuşeşti să-mi încarci tot universul.

Mă prinzi de mână şi, genetic, mă cufunzi în darul iubirii eterne,

Abia ne mai auzim respiraţia în şoaptele amare

Şi uite-aşa mă atragi spre un hybris nociv.

Iubite, sufletul mi-e cuprins de torţa eternă a dragostei,

Iubite, tu-mi împlineşti trecutul.

Du-mă numai în poemul lui Emiescu,

Unde voi ştii că iubirea nu cunoaşte vârstă,

Şi unitate de timp,

Alintă-mă cu petale de trandafir, rupte din mândra Lună,

Să-mi simt încă o dată  puritatea.

Eu râvnesc ca Eva Edenul

Şi sunt doar o Magdalena în umbră.

Nu mă lăsa să cad printre nori,

Nu mă lăsa să cad printre fiori.

Acum, ninge şi plouă peste noi;

E ceaţă şi nu ne mai vedem de atâtea păcate,

Abia ne mai auzim urletele ca nişte

Actori grăbiţi, ce ne trimit spre răstignire.

Ne crucificăm trupurile

Sub masca faptelor bune.

Strigătul plăcerii dureroase

Mă doare moartea din mine

În floarea din adâncul meu…

Plumbul mărului etern

Mi-a anihilat treptat sinele;

Strig către cer în zadar

Dedic eului meu un cântec delirant

Izvorât din voluptatea păcatului amar.

Ce mă fac, Creatorule, eu?

Tind către Soare și totuși nu pot să-mi deplasez

Picioarele înțepenite în mocirla plăcerii.

Sunt prinsă-n pânza disperării

Și a conceptelor moderne.

Salvarea nu stă în puterea mea.

Organic, mărul m-a biruit

Și șarpele mi-aruncă batjocuri râzând…